Mai mereu dăm startul iernii cu „a-nceput de ieri să cadă/câte-un fulg”, ne înghițim lacrimile la întrebarea: „de ce m-ai prins în pumnul tău?”, ascultăm amărâți țârâitul „cri-cri-cri,/toamnă gri” ori ne bucurăm când întâlnim pe stradă un câine care seamănă cu Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”. Este timpul să ne întrebăm ce anume îi unește și îi aduce mereu sub ochii copiilor pe Coșbuc, Farago, Topîrceanu sau Arghezi. Dar, mai ales, este timpul să discutăm despre ce anume îi diferențiază pe acești poeți și în ce fel poate schimba asta felul în care îi apropiem pe copii de poezia care li se adresează, dincolo de tirania competențelor din programele școlare. Deloc în ultimul rând, ne vom acorda răgazul de a gusta poeți mai „noi”. Pentru că poezia este profesorul nostru de literație emoțională. Poate fi antidotul bullyingului. Poate păcăli inteligența artificială. Poate vindeca peștii. Și poate salva lumea de crocodili.